ÎN MEMORIAM SERGIU NICOLAESCU

 Mihai Viteazul, cel mai bun film istoric românesc

 

Cinemagia publica materialul „Adevăr şi mitologie în filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu”, astăzi încercăm să spulberăm mitul după care filmul Mihai Viteazul e o ilustrare a „Epopeii Naţionale”, recomandându-vă - totodată - alte filme istorice româneşti

 

Epopeea naţională şi obsesia „ultimei fortăreţe creştine”

Mihai Viteazul este văzut azi de mulţi ca exemplu de ilustrare a „Epopeii Naţionale” în „perioada comunismului naţional” de după 1968. Se poate spune asta dar nu numai atât căci altfel înseamnă că minimalizăm pe nedrept cel mai bun film istoric românesc. Gândind în felul acesta ar trebui poate să considerăm că în opera “Aida” prinţesa etiopiancă omonimă este aleasă ca personaj principal pentru a aduce în atenţie războiul italiano-etiopian. De fapt, într-adevăr lui Verdi i-a fost comandată această operă în 1871 pentru a celebra încheierea lucrărilor la Canalul de Suez. Noroc că opera a ieşit prea bună ca să i se reproşeze că a fost un agent al imperialismului britanic şi italian!

În general se poate spune că în Balcani filmele istorice au realizat o mitologizare rapidă şi o sincronizare compensând insuficienţa unor opere cu caracter istoric în artele plastice şi literatura romantică. La fel, unelefilme biografice devin veritabile ode închinate personalităţilor respective, consacrarea unor personalităţi istorice pozitive şi a operelor acestora făcând imposibilă o reală dramatizare. Mitologizarea a avut loc programatic într-un constant efort recuperatoriu de sincronizare rapidă sau măcar cu ocazia unor aniversări, când au apărut filme de ficţiune dedicate unor bătălii sau altor evenimente istorice, unor inventatori, pictori, compozitori etc. Mitologizarea a constat în falsuri pioase precum transformarea unor răscoale şi fapte ale unor haiduci din fenomene sociale în fenomene politice (în ţările aflate multă vreme sub ocupaţie otomană), relativizarea ocupaţiei germane (în filmele cu partizani), exagerarea rolului partidelor comuniste în eliberarea de sub dominaţia fascistă (mai ales în Iugoslavia şi Albania), dar mai ales în transformarea unor momente istorice de excepţie, cu care naţiunile balcanice se mândresc, într-unele semnificative, veritabile epoci de aur ale popoarelor respective. Statele medievale sunt prezentate la apogeul puterii lor şi se sugerează că destrămarea lor ar fi rodul unei vitregii a sorţii şi nu al caracterului efemer al acestora. Conducătorii medievali au adesea o conştiinţă naţională şi cunosc istoria ţării aproape ca nişte elevi silitori de azi, ba chiar rostesc replici profetice. „Istoriografia socialistă, care ar fi trebuit să aibă mai degrabă o relaţie negativă cu feudalismul şi figura ţarului, a instituit de fapt un cult pentru ţarii bulgari medievali.” afirmă autorii bulgari Anghel Igov şi Boris Popivanov. Trebuie adăugat că în Bulgaria comunistă şi evocarea în spirit patriotic a sfinţilor Kiril şi Metodiu a constituit obiectul unor opere literare şi filme. Însă o asemenea mitologizare rapidă prin intermediul cinematografiei a avut loc şi în Turcia şi Grecia, ţări care nu a ucunoscut experienţa comunistă. Astfel au apărut filme patriotice precum Barbaros Hayrettin Paşa (1951, Turcia, regia Baha Gelenbevi), respectiv El Greco (2007, Grecia- Spania- Ungaria, regia Yannis Smaragdis). În primul se neglijează cariera de pirat şi originea maghrebiană a lui Barbarosa pentru a insista asupra ipostazei de amiral otoman iar al doilea încearcă să reconstituie primii 26 de ani, petrecuţi în Creta, din viaţa marelui pictor spaniol.

Momentele realizării majorităţii filmelor istorice şi biografice româneşti sunt semnificative. Ele corespund unor aniversări: Dacii e realizat cu ocazia aniversării a 860 de ani de la cucerirea Daciei de către romani, Mihai Viteazul cu ocazia aniversării a 370 de ani de la prima unire a Ţărilor Române realizată de marele voievod, Ştefan cel Mare – Vaslui 1475 cu ocazia aniversării a 500 de ani de la bătălia de la Vaslui, Burebista cu ocazia aniversării a 2000 de ani de la primul stat dac centralizat, Falansterul (1979, regia Savel Stiopul) cu ocazia aniversării a 145 de ani de la înfiinţarea la Scăieni a unui falanster de către Theodor Diamant etc. În mod similar au apărut în Bulgaria şi Iugoslavia filme precum Asparuh şi Măreţia hanului/ 681- Velicieto na hana (ambele 1981, ambele în regia lui Liudmil Staikov), cu ocazia aniversării a 1300 de ani de la primul stat bulgar, respectiv Bătălia de la Kosovopolje/ Boj na Kosovu (1989, regia Zdravko Şotra) cu ocazia aniversării a 600 de ani de la această bătălie etc. Pentru devoţiunea, ba chiar servilismul cu care regizorii, sculptorii şi compozitorii au realizat opere aniversare, astăzi se apreciază în Bulgaria că „artiştii s-au transformat în <curteni>”. Analizând asemeneafilme balcanice, americanul Michael Jon Stoil le numea „filme comemorative” şi le găsea începuturile înainte de comunism în Viaţa şi faptele conducătorului Karageorgevici/ Život i delo Vojda Karadjordja (1911, Serbia, regia Ilija Stanoević- Cica) şi Independenţa României (1912, regia Grigore Brezeanu şi Aristide Demetriade)..

De fapt, se poate discuta şi despre un fenomen mai larg caracteristic Sud-Estului Europei. Aici a existat şi persistă încă complexul „ultimei fortăreţe creştine”. El a apărut, evident, înainte de comunism şi a fost exprimat în diverse forme de fascistul Ante Pavelić, istoricul Nicolae Iorga sau scriitorul Mihail Sadoveanu etc. înainte de Al Doilea Război Mondial. Şi Mircea Eliade l-a formulat mai târziu pertinent în „Destinul culturii româneşti” (1953): “De la apariţia turcilor otomani în orizontul istoriei româneşti, românii împreună cu vecinii lor, sârbii, ungurii şi polonezii, dar mai mult ca ei, pentru că se aflau chiar în drumul turcilor- românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie- pentru că dacă nu se află decât rareori în Occident- a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului... Este suficient să amintim în liniile ei mari istoria României pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în înţelesul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei.” Astfel, nu stăpânirea străină îndelungată rămâne o problemă, ci rămânerea în urmă care le provoacă balcanicilor un veritabil complex de inferioritate. Ei au încercat să explice decalajul economic şi cultural al acestora prin vitregia istoriei şi mai ales prin faptul că aceste ţări au trebuit să reziste timp de sute de ani Imperiului otoman, ba chiar această rezistenţă a salvat Occidentul de ofensiva otomană. De aceea, Vera Mutafcieva, o valoroasă scriitoare bulgară de romane istorice şi specialistă în istorie otomană, observa că “azi spaniolii se referă cu mai mult sânge rece la epoca istoriei lor sub stăpânire maură decât balcanicii la perioada stăpânirii otomane.”

În România obsesia „ultimei fortăreţe creştine” a fost transpusă cinematografic întâia oară în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în documentarul Noi (1942, regia Ion Cantacuzino), premiat la Veneţia în acelaşi an. Scenariul îi aparţine lui Mihai Antonescu, ministrul propagandei din acea vreme. În mod semnificativ filmul începe cu următorul comentariu: „Noi, românii am stat de veghe la fruntariile lumii civilizate în calea barbarilor” şi continuă în acelaşi mod pentru a justifica intrarea României în război împotriva URSS. Între imaginile cu care începe filmul sunt cea a statuii Lupoaicei cu Romulus şi Remus, simbolizând latinitatea românilor. De asemenea, povestea patriotică cu Decebal şi Traian spusă copiilor nu apare pentru prima dată în Columna, ci în coproducţia româno- italiană Cătuşe roşii/ Odessa in fiamme (1942, regia Carmine Gallone). Acest complex al „ultimei fortăreţe creştine” ne poate face să înţelegem că această perspectivă a istoriei datează la noi dinainte de instalarea comunismului şi nu ne este specifică nouă şi altor ţări comuniste, ci s-a manifestat şi în alte ţări sud-est-europene.

 

Istorie şi în afara filmelor istorice

Trebuie să remarcăm că filmele sale lui Nicolaescu cu comisari şi bandiţi, pe lângă meritul spectaculozităţii, au şi meritul minuţiozităţii în reconstituirea Bucureştiului interbelic. Apariţia unei cântăreaţe mulatre în Cu mâinile curate pare un amănunt însă el reprezintă o aluzie la faptul că în Bucureşti a cântat şi chiar a provocat scandaluri politice marea Josephine Baker.

Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971), după nuvela „Moartea lui Ipu” din 1970 a lui Titus Popovici, este unul dintre cele mai bune filme ale lui Nicolaescu. Este o dramă realistă însă cu o dimensiune simbolică care redă semnificaţia anului 1944 sau chiar a participării României în Al Doilea Război Mondial. Undeva în Ardeal nebunul satului acceptă să preia asupra sa uciderea comandantului german în schimbul unei slujbe de înmormântare frumoase şi al unor pământuri pentru rudele sale. A doua zi, deşi trupele germane se retrăseseră iar sacrificiul nebunului nu mai e necesar, însă privirea plină de oroare a unui copil, singurul prieten al nebunului, sugerează condamnarea laşităţii sătenilor. Înfăţişarea evenimentelor din perspectiva unui copil inocent face posibilă restabilirea adevăratelor valori morale.

Alte două filme ambiţioase ale lui Nicolaescu Osânda (1976) şi Ultima noapte de dragoste (1979) sunt adaptări ale romanelor „Velerim şi Veler Doamne” de Victor Ion Popa, respectiv al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Primul este un fel de haiduc la începutul secolului 20. În al doilea, deşi face o reconstituire de epocă minuţioasă României de dinainte şi din timpul Primului Război Mondial, are ambiţia de a rescrie capodopera lui Camil Petrescu. Inovaţia este nefericită căci transformându-l pe amant în erou şi pe soţul înşelat în medicul care îi acordă asistenţă, finalul e de melodramă.

Într-unul din ultimele filme ale lui Nicolaescu apar deja gafe iar veridicitatea reconstituirii istorice şi chiar a subiectului au de suferit iremediabil. În Orient Express (2004), Ana (Imola Kézdi) locuieşte într-o casă mică, ţărănească (casa respectivă se află în realitate lângă intrare în curtea Palatului Mogoşoaia) dar părinţii au bani (probabil economisiseră stând în acea casă) pentru a-şi trimite fata la pension. Biata naivă Ana se duce la prinţul Moruzi (Sergiu Nicolaescu) să împrumute o carte. Amândoi se urcă pe o scară în spirală şi rămân nemişcaţi timp de un sfert de oră, timp în care el îşi aminteşte de tinereţe. Secvenţele în flashback aduc o altă minunăţie. Tânărul Moruzi (Dan Bittman) este agăţat de Isabelle Benny (Ioana Moldovan) în faţa cazinoului din Nisa (de fapt e filmat cazinoul din Constanţa!). Plouă în rafale, e chiar furtună când Moruzi rătăceşte lângă cazino pe malul mării. Apare Isabelle şi îl întreabă cât e ceasul, moment în care furtuna se domoleşte pentru a se putea auzi replicile! Mai bine se interesa de prognoza meteo înainte de a ieşi din casă! Într-o scenă în care Moruzi se ceartă violent cu Bob (Vlad Zamfirescu), inclusiv pe tema luptei de clasă, tânărul ţipă dar fiecare dintre cei doi aşteaptă politicos replicile interlocutorului. Cei prezenţi şi mai ales baroana Amalia Frunzetti (Maia Morgenstern), aflată un moment în prim-plan, înţepenesc cu paharele în mână aşteptând finalul disputei.

 

Sursa Cinemagia.ro