Vivi Drăgan Vasile despre eseul cinematografic "Memoria de Piatră"

Domnul Dinu Tănase a spus ieri la premieră că Memoria de piatră n-ar putea fi cu adevărat înțeles decât de cei care fac parte din lumea filmului sau au participat direct la realizarea filmului Nunta de piatră . Care este părerea dvs?

Nu stiu daca e de ințeles ceva în filmul acesta, pentru că e doar o rememorare a unui film celebru, a unui regizor, a unui orășel și a unor personaje. Nunta de piatră este singurul film românesc achiziționat de videoteca specială a muzeului de Arta Moderna Guggenheim din New York. Cred și sper că acest film o să trezească și curiozitatea tinerei generații de a vedea filmele lui Mircea Veroiu și Dan Pița, Nunta de piatră și Duhul Aurului.  M-aș bucura foarte mult să se întâmple așa.

Credeți că se poate considera și un film de sine stătător?

Eu cred ca stă în picioare și așa cum este, de sine stătător, ca eseu cinematografic, rupt de motivația de la care a pornit. Mai ales că filmul vorbește și despre un oraș care moare, și despre o lume care nu mai există, lumea aceea a lui Agârbiceanu evocată în film, despre lumea care a fost figurația din Nunta de piatră și care dispare de asemenea.  În plus, există la final și o metaforă a cinematografului care s-ar putea să moară.  Pe aparatul vechi de filmare se pune o cârpă neagră. Cârpa neagră există într-adevăr, ea are un echivalent real în cinema, dar aici poate fi citită și ca un soi de amărăciune, un soi de premoniție a faptului că cinematograful clasic ar putea muri.

Ce este de fapt Memoria de piatră? Eseu cinematografic, documentar, reportaj?

Nu i-aș spune documentar, mijloacele sale nu țin nici de reportaj, nici de documentul documentar , este un eseu cinematografic care arată viziunea personală a lui Iosif Demian, operatorul filmului Nunta de piatră.  Filmul e altfel, nu se poate încadra precis. Se aud oameni, dar nu e un film cu interviuri, se aud frânturi de amintiri, se văd locuri, dar ele sunt filmate ca un fel de mișcare, ca o curgere a timpului. De-asta spun că nu e documentar, cel puțin nu în sensul clasic al termenului. Nu e nici docudramă, nici reportaj. E o întoarcere în timp, în memorie, un jurnal intim al lui Iosif Demian care vine de la câteva mii de kilometri, din Australia, înapoi în țară, într-un oraș foarte important pentru istoria lui de cineast.

Filmul vorbeste despre încercarea poate eșuată, poate imposibilă de fapt, de a face un film al filmului și prin asta devine un film al filmului filmului, nu-i așa?

Da, într-adevăr se poate citi și așa. Încercăm de multe ori să ne întoarcem în amintire, în timp, dar nu reușim întotdeauna să găsim sensul acelor vremuri. Probabil că se simte și asta în film, imposibilitatea de a te întoarce in timp. Cum zice și Demian, se va mai întoarce probabil să încerce incă o dată, dacă va mai exista orașul, dacă va mai avea energie ș.a

Ce așteptări aveți de la publicul acestui film? Cât de numeros estimați că ar putea fi?

Nu prea mare, în epoca asta, în care sunt atâtea probleme mari în societate, cred ca va fi dificil de captat un public mare la un astfel de film. Probabil că există o feliuță de 0.05% de public interesat de zona cinefilă care va accesa acest tip de film.

 

Unde se va putea viziona filmul? Va rula și în cinematografe?

Nu, filmul nu e are o copie în peliculă proiectabilă în cinema. A fost dat pe Tvr 1 la emisiunea de vineri a lui Laurențiu Damian, a fost dat acum 3 săptămâni și probabil că o sa mai fie pe la câte un festival, o să mai fie poate încă o dată difuzat la televizor.  Oricum, nu e un film făcut pentru cinema. Desigur, cauzele sunt și financiare. Am participat la concursul CNC-ului, am cerut o finanțare din care am primit cu aproape o jumătate mai puțin decât am cerut. Primul lucru pe care l-am tăiat a fost transferul în peliculă.  Costurile de transfer în peliculă ar fi fost în jur de 30.000 euro, așa ca nu s-a putut. Prin metodele moderne se poate însă proiecta în sălile de cinema. Filmul există în format digital, HD, adică are cele mai bune formule, mai puțin pelicula.

Ne puteți spune câteva cuvinte și despre filmul Caravana Cinematografică?

Caravana cinematograficăe o încercare mai veche a cineaștilor români de prin anii 80, când  Ion Groșan a scris cartea. A încercat să-l facă și Dinu Tănase la un moment dat, înainte de ’89, a încercat și Danieliuc, dar pe vremea aia nu se putea face un astfel de film. După ‘90 Titus Muntean a făcut Caravana ca decupaj pentru un examen la facultate. După mai bine de 10 ani, într-o discuție despre cărți care s-ar putea ecraniza, Titus mi-a povestit despre acest decupaj la Caravana pe care l-a făcut în facultate. Am hotărât să încercăm, încet încet i-a venit ideea și după 2 ani s-a prezentat cu el la concurs și a câștigat finanțarea cu casa de producție Libra Film a lui Tudor Giurgiu.  Cam așa s-a întâmplat.

Rulează deja in cinematografe?

Sigur că da, e un film în sensul clasic al cuvântului, pe peliculă. A avut premiera la Tiff, a rulat și în București, a fost, cred, și pe aici la Constanța.

Acum în încheiere ați putea formula un gând sau o recomandare pentru Ipiff?

Mi-aș dori să existe și anul viitor, pentru că e un loc în care ne mai putem întâlni, mai putem schimba o vorbă. E important să participe regizorii și actorii, pentru că asta atrage și publicul. Cred că ar fi interesant, mai ales că este un festival al producătorilor, ca juriul să țină cont și de participarea reală a producătorilor. Juriul premiază un film care e foarte bun, ținând cont în primul rând de valoarea regizorului. Daca filmul este bun, a luat și un premiu la Berlin sau Cannes, juriul zice automat da, ala ne-a placut. Problema nu ar trebui să se pună în sensul ăsta. Ar trebui să conteze dacă munca producatorului a avut sens acolo, dacă s-a străduit să strângă banii și daca i-a distribuit cum trebuie. E ca la un festival de imagine, din pacate exista putine, 4 sau 5, în care, pe lângă faptul că se judecă dacă filmul ăla e bun sau nu e bun din punctul de vedere al regiei și al interpretării, se ține cont și de niște criterii speciale pentru analiza imaginii. Asa ar trebui să fie și aici. Nu vreau să fiu ințeles greșit, este bine că juriul ține cont de valoarea generală a filmului din punct de vedere estetic, dar ar trebui cuantificată și participarea producătorului, cât de abil, de dibaci a fost în obținerea bugetului, câți bani a adunat, din câte locuri și în câte zile.  Ar trebui să existe un balans între valoarea intrinsecă, estetică a filmului și participarea producătorului, capacitatea sa de a face o anumită echipă de profesioniști, de a asigura un număr mic sau mare de zile de filmare ș.a.

                                                                                               

 

Interviu realizat de Daniela Duca

Foto: Cristian Radu Nema