Actorul faţă în faţă cu regizorul - Interviu cu Şerban Marinescu

Actorul faţă în faţă cu regizorul – Nicodim Ungureanu la o discuţie despre filmul „Tanti” cu regizorul Şerban Marinescu.

 

Ai făcut filmul după scenariul lui Mircea Daneliuc…

Mircea Daneliuc scrie foarte bine şi aşa cum îşi face şi filmele, are o privire aparte. Abia asta e lumea pe care o aduce. Foarte mulţi se feresc, poate din ipocrizie, laşitate, poate ca să-şi prezerve o stare mai bună de spirit, să afle, să vadă, să accepte poveşti de felul acesta. Ele sunt o cronică perfectă a timpurilor pe care le trăim. Cu siguranţă vor rămâne în istorie atunci când lumea va fi mai relaxată şi mai aplecată către zona culturală. Poate din dorinţa de a fi mai ancoraţi în interese decât în judecată.

Este un film în care personajele cad, alunecă într-o mocirlă şi probabil că mulţi nu vor să vadă asta, cu toate că trăiesc asta şi mult mai dramatic. El are o virtute extraordinară, scriitura. Şochează, îţi induce starea corectă de trezire. Are un umor extrem de special şi viu, aproape o ironie ascuţită pe alocuri şi e o plăcere pentru cel care se apleacă către literatura lui Mircea Daneliuc.

Pentru mine a fost un pariu şi o bucurie să lucrez filmul ăsta. Mi-am asumat din capul locului tema lui extrem de cenuşie şi de dramatică. Cred că în contextul actual când toată lumea se fereşte să vorbească despre recrudescenţa drumurilor, despre clivajele unor generaţii întregi, a tuturor generaţiilor, sunt lucruri despre care dacă nu vorbim nu ar trebui să ne mirăm de ceea ce se întâmplă în jurul nostru chiar acum.

 

Eşti singurul regizor care are curajul sau nebunia sau inteligenţa să facă un film după scenariul lui Mircea Daneliuc...

Nu e vorba de curaj sau de altceva. Este nevoia de a avea un scenariu bun. Eu n-am avut abilitatea să scriu scenarii originale. Am făcut multe adaptări cinematografice. Camil Petrescu, Barbu, Preda au fost lecturile mele vizavi de acea scriitură. Nu o ecranizare aşa cum foarte multă lume zice. Nu mă pricep să fac asta. Sigur că într-o penurie de scenarii, când găseşti un lucru atât de puternic şi de bine scris, nu poţi să nu te implici. Dincolo de inedit este vorba de calitatea scriiturii, o dimensiune în plus.

 

Ai ales pentru toate filmele tale o distribuţie de excepţie...

Nu cred că am ales-o eu, s-a ales singură. Întotdeauna când faci o distribuţie, nu te gândeşti să-ţi iei un prieten sau un neam în film. Iei un actor care duce la capăt personajul pe care l-ai intuit, pe care l-ai construit în minte. S-a întâmplat să lucrez cu oameni care l-au avut pe Dumnezeu cu ei. Nici nu mă pricepeam să lucrez altfel.

Distribuţia de la Tanti e o distribuţie total diferită, în sensul că toţi sunt copii la primul film, mai puţin tu, mai puţin Cecilia Bârbora... totul a fost binevenit.

 

Cecilia Bârbora, face un rol extraordinar, te-ai gândit la ea din prima?

Din clipa în care am citit. Vorbea ca ea personajul, exista ca ea. Înseamnă că s-au brodit intenţiile. N-a fost uşor: m-am confruntat cu personaje şi o lume pe care o ştiu de pe stradă, nu o cunosc nici măcar din scaunul de spectator la teatru...

 

Ai vrut să fie un film la modă?

E foarte uşor să treci la mode, e foarte uşor să-ţi abandonezi obsesiile. Un artist mare nu-şi abandonează niciodată obsesiile. Important e să rămâi consecvent cu tine însuţi. Rămânem consecvenţi cu ceea ce ne interesează nu cu ceea ce se poartă.

Nu ştiu dacă e un film la modă, habar n-am. E un film aşa cum a fost scris. Primul lucru în argumentul meu care trebuia prezentat la comisia de selecţie a fost „Ăsta e un film cu sufletul la gură şi cu aparatul (n.r. – de filmat) în mână”.

 

Operatorul...

A fost o mare bucurie şi întâlnire, Alex Sterian. A fost bătaie, bătaie, muncă pe brânci. Dacă unul greşeşte din cinci care sunt în cadru, opreşti filmarea. Trebuiau rodaţi (n.r. – actorii tineri), ei nu aveau deloc experienţă. Graţie inteligenţei, intuiţiei şi talentului au reuşit. Mă bucură pentru că aşa ei ies în lume.

 

Puţină lume ştie că montajul este a doua regie... 

Am făcut foarte multe variante. Există o comuniune între tine şi editor, în momentul în care lucrezi. Ea (n.r. – Nita Chivulescu) mă ştie deja şi e suficient să-i vină materialul pentru că 99% taie unde trebuie, adică unde vreau eu. Nu inventezi filmul încă o dată la montaj. Ce poţi să faci la montaj este să-i articulezi o anumită dinamică, mai degrabă să o vizualizezi în fine şi atunci o echilibrezi.

 

Sunt secvenţe foarte bune care nu intră în film pentru că l-ar dezechilibra...

În momentul în care scoţi un cadru, o secvenţă sau o întâmplare în favoarea filmului, o faci cu strângere de inimă, pentru că unu cu unu în cinema nu fac doi. Pot să facă patru, şapte sau zero. Asta vezi la urmă. Există întotdeauna şi riscul pe care trebuie să ţi-l asumi.

 

Ca regizor, producător nu eşti un alergător de cursă lungă sau scurtă...

 Eu m-am bătut întotdeauna cu mine însumi şi cu propriile mele limite şi cred că asta ar trebui să facă oricine. O spun deschis. Nu am niciun fel de apăsare. Aşa cred şi nu cred că e rău: să te baţi cu tine însuţi.

 

Ce a zis Mircea Daneliuc?

L-a văzut când a fost gata. Nu a ştiut distribuţia, nu a ştiut nimic. Nici locaţie, absolut nimic. A venit ca un simplu spectator şi a văzut filmul. Faptul că şi-a recunoscut opera este cel mai frumos compliment pe care poţi să-l primeşti de la un regizor important, care pentru prima oară îşi cedează scenariul unui coleg. I-am spus un singur lucru: că eu văd o poveste de dragoste imposibilă. Şi asta a fost varianta, ăsta e filmul. Sigur că el (n.r. – M. Daneliuc) l-ar fi făcut altfel şi e firesc.

Text editat de Vlad Babenco