Interviu Tünde Baczó

warning: Parameter 2 to ad_flash_adapi() expected to be a reference, value given in /home/ipiff/public_html/2010/includes/module.inc on line 483.

„O problemă care nu este discutată începe să otrăvească o relaţie până moare la final” – Tünde Baczó

 

Viziunea ta despre spectacolul de la gala de decernare a premiilor...

Am pornit de la nişte personaje care cumva au ajuns să fie acest spectacol. Scenariul nu era încă scris când am început să lucrăm. Chiar am construit personajele. Noi am avut o direcţie unde am vrut să ajungem cu aceste personaje dar nu am clarificat 100% cum o să fie, şi aşa să fie. Gândind şi colorând personajele, ne opreau într-un loc sau altul. Ce poate să facă acest personaj? Ce face acest personaj? Dacă reacţionează în felul ăsta, dacă nu reacţionează în felul acela...

Când am clarificat 100% personajele şi ştiam cine ce poate şi cum ar face sau cum iubeşte, cum se exprimă prin dragoste sau prin cuvinte sau dacă se exprimă prin cuvinte. Atunci am putut sa începem să lucrăm ca un spectacol întreg.

Nu avem un ţel sau o morală prin care vrem să spunem ceva. Noi am vrut să ajungă la public problema de comunicare (n.r. – care apare) în general într-o relaţie şi mai ales după o perioadă de timp, nu ştiu, după 10-20 de ani, comunicarea nu mai e la fel. Am vrut puţin ca oamenii să nu uite să mai spună o vorbă dragă. Dacă are ceva de zis chiar să zică, să exprime lucrurile pe care vrea să le spună, să nu le ţină în interior că acolo nimeni nu vede în celălalt om.

Să zică omul că „asta este situaţia!” şi atunci să ştim cum ne raportăm faţă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Din cauza asta se pierd foarte multe lucruri. Ce nu se spune n-ai de unde să ştii. În momentul în care ceva este spus, te gândeşti şi poţi să găseşti o soluţie sau alta, dar dacă nu ai spus nimic se trece peste un lucru care ar putea să fie foarte frumos, o declaraţie sau o relaţie foarte frumoasă.

O problemă care nu este discutată începe să otrăvească o relaţie până moare la final.

 

Cum începe un proiect, o colaborare între tine şi soţul tău?

Debutăm de la zero în general. La acest spectacol (n.r. – „Dar cu pianistul cine dansează”), în mare parte a fost întâi ridicată coregrafia, dupa care a gandit Tibi (n.r. – Cari Tibor). Noi am lăsat loc muzicii, eu ştiam ce o să propună el. Ne-a zis în general cum o să fie muzica, am discutat foarte mult înainte să începem să lucrăm. Muzica propriu-zisă nu o aveam pentru că este muzică live, soţul meu lucra la un alt spectacol la Timişoara, nu avea cum să vină în prima parte a repetiţiilor. Discutând foarte mult, noi ştiam cum o să sune, noi auzeam undeva în interior muzica.

El a venit cu foarte multe idei, a îmbogăţit spectacolul cu nişte lucruri care nouă nici nu ne-au venit în minte. Chiar şi titlul piesei, „Dar cu pianistul cine dansează”, e ideea lui de fapt. Sunetul ne ajută enorm de mult. Ne dă nişte stări pe care altfel nu le simţeam. Cumva muzica aia spune absolut tot. Colaborăm foarte bine cu Tibi.

Şi la „...Before «The End» After...” se construiau împreună muzica şi spectacolul, eram amândoi acolo şi mergea foarte repede.

 

Despre şcoala de coregrafie românească...

Eu cred că asta este cea mai bună şcoală din România (n.r. – UNATC). Simt totuşi nevoia să fie puţin mai mult. Mai multe stiluri de dans, mai multe tipuri de abordare a unui spectacol o deschidere mai largă din punct de vedere al light design-ului, regiei... o deschidere mult mai mare cumva. Oricum, se face, dar mi se pare că se face puţin. Tu dacă vrei să lucrezi, lucrezi foarte mult singur şi cu sfaturi foarte bune de la profesori. Aş fi vrut să fie mult mai mult. Simt nevoia să învăţ permanent.

 

Publicul vă judecă mereu, judecă şi tu publicul acum...

E foarte interesant, peste tot găsim un public diferit, reacţionează altfel, e interesant fiindcă prin public şi prin reacţia lor înţelegem cumva ce fel de tip de public este în sală. Uneori este cu „Aaaa!” şi cu „Bravooo!”, în plus aplaudă foarte sincer şi foarte din interior. Depinde unde suntem. Oamenii mai simpli sunt foarte dăruitori prin aplauze. E bine, te simţi foarte bine, devine sincer. Oamenii din domeniu sunt mai aşa „bine, bine, bravo.”, aplaudă serios.

 

Judecă-ne şi pe noi, cum ţi s-a părut dansul nostru?

E prima oară când sunt la acest festival. Am fost invitată cu două spectacole şi soţul meu cu concertul şi cu imnul festivalului. Ne-a făcut o foarte mare bucurie, am găsit o organizare foarte bună, incepând de la tot şi până la sfârşit... Ca la orice festival te mai împiedici şi pe scenă, nu poţi să fii perfect, astea sunt nişte minime care nu ţin cont de nimic. S-a întamplat şi ai uitat. Important e cu ce ai rămas. Noi am rămas cu o bucurie foarte mare, dăruită de acest festival cu filme şi organizare.

 

Vlad Babenco

parteneri