Concertul

warning: Parameter 2 to ad_flash_adapi() expected to be a reference, value given in /home/ipiff/public_html/2010/includes/module.inc on line 483.

Filmul lui Radu Mihăileanu a fost disecat cu severitate de critici, i s-au reproşat pe rând sau laolaltă aplecarea spre melodrama, schematismul şi recursul grosolan la clişee. Este fără îndoială adevărat, iar cinefilii rafinaţi sunt parţial îndreptăţiti să strâmbe fandosit din nas. Este clar că poveştile în care destinul şi predestinarea, tainele trecutului si regăsirile lacrimogene manipulează fără onestitate reacţiile publicului. Povestea lui Mihăileanu uzează şi abuzează chiar, uneori, de aceste strategii. El reuşeşte astfel să concerteze cele mai variate tipuri de public, să le manipuleze emoţiile de vizionare şi să facă spontan în aşa fel ca râsul spumos să aterizeze în bocet empatic. Desigur că publicul înarmat cu spirit critic şi repere cinematografice va fi mai vigilent la aceste strategii, le va sesiza mobilul şi le va tempera efectele. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta se va putea lăsa captivat de alte virtuţi, pe care filmul, dincolo de scăpările sale, le deţine din plin.

 

Filmul reuşeşte să înfăţişeze în tempo allegretto-vivace cu numeroase interludii umoristic-burleşti o poveste care nu are cum să te lase indiferent.  În linii grosolane, ea ar suna cam asa: O orchestră odinioară magnifică,  renumita şi autentica Balshoi, se reîntregeşte adhoc şi tainic pentru un concert la Paris. Cu douăzeci şi nouă de ani în urmă, în Rusia comunistă, după ce dirijorul orchestrei, Andrei Filipov, a sfidat voinţa partidului, orchestra a fost definitiv desfiinţată, iar membrii ei au fost condamnaţi la funcţii şi slujbe derizorii, pierzând orice contact oficial cu muzica. În Rusia postcomunistă deloc vindecată de vechile sale metehne, dirijorul Filipov, ştergând conştiincios praful de pe sertarele directorului teatrului descoperă o invitaţie adresată orchstrei actuale Balshoi din partea Teatrului parizian Chatelet. Filipov decide temerar să reîntregească fosta componenţă a orchestrei şi să pornească incognito la Paris, pentru a desăvârşi acel concert Ceaikovski, curmat cu brutalitate de partid 29 de ani în urmă.

 

Mihăileanu apelează frecvent la o retorică a exagerării marca Kusturica, desigur cu incomparabil mai puţină originalitate, reuşind totuşi să potenţeze efectele şi să sfideze verosimilul de dragul unor scene pestriţ-pitoreşti. Filmul reciclează constant clişee şi stereotipii, fără a fi totuşi el însuşi clişeic. Rusul aprig şi simţitor, evreul oportunist şi abil în afaceri, francezul cu adeziuni comuniste, ţiganul cu talentul său muzical spontan şi frust se întâlnesc aici în versiunea lor tipizată, fără asperităţi, subtilităţi ori contradicţii. Amestecul de registre, juxtapunerea echidistantă a culturii înalte cu cea populară pare să eşueze sau poate chiar eşuează în trivialitate şi kitsch. Avantajul său e că nu e totuşi comisă cu inocenţă şi face parte chiar din miza capitală a filmului. Aceea că, dincolo de orice considerente de ordin ierarhic, naţional, etnic, politic, social, talentul uneşte şi armonizează spiritele. Adevărata orchestră Balshoi păşeşte stângaci şi haotic pe scena Chatelet, începe cu acorduri discordante şi imprecise, dar se modelează treptat sub vraja acelei eufonii capabile să topească părţile inegale, conflictuale sau incompatibile într-un armonios şi sublim ansamblu.

 

Daniela Duca

parteneri