www.ipiff.ro

Un scenariu original, primul lucru care te loveşte, apoi povestea. Distribuţia: copii neprofesionişti dar talentaţi. Actorii mari au facut partituri mici dar aşa bijuterii, Piersic Junior, Şerban Ionescu, Dragoş Bucur.
Mi-a plăcut ideea, e originală, nefăcută în filmul românesc. Ai plecat de la internet...

Într-o prospecţie pe net pentru un alt film, un film documentar despre menestrelii netului, pentru că film documentar mai făcusem, am dat peste fata care joacă în film, moarta, care avea nişte postări absolut fulminante despre „cu cine fac sex vineri seara”.
Căutam postări ale indivizilor care îşi creează o identitate de reporter virtual şi l-am descoperit pe Bahoi, cel din Constanţa, e un fel de reporter sănătos, virtual.
Când navighez, surfez pe net, sunt tot felul de connected videos, filme asemănătoare, din ceea ce te atrage, intri acolo. Am descoperit-o pe Diana Guzgă. Mi-a trebuit o lună să o găsesc efectiv, i-am scris mailuri, n-a răspuns, printr-un prieten care mi-a zis că o cunoaşte am ajuns la redacţia unde lucra, n-avea nicio legătură cu actoria. A fost foarte cirscumspectă la început, n-a vrut. Am încercat să o conving că va fi un film despre ceea ce face ea în general, căutând foarte multe poveşti, de acolo am încropit această poveste, am găsit o fată carea avea postări pe net, care era foarte nemulţumită de faptul că părinţii îi dădeau orice, dar nu-i dădeau deloc dragoste.

Aveam foarte pregnant în minte, ideea revoltei, strigătul ăsta al copiilor care, modalitatea lor de comunicare fiind internetul, expun o problematică reală ascunsă sub o probelmatică falsă. De fapt este ca un fel de mărturisire, este ca un fel de confesiune, în loc să se ducă la biserică ei se confesează pe net.

Cum ai îmbrăcat tu povestea asta, aici e mult de discutat...

Ăsta a fost modul în care am hotărât eu să povestesc drama. Eu sunt fascinat de cinema de foarte mult timp şi mi-am dat seama că există în cinema personajul pozitiv şi negativ. Pentru mine personajul pozitiv este uşor desuet, drept care, în filmul meu personajul respectiv este personaj negativ. Este o fată care comite o crimă, e drept din greşeală, din dorinţa de a se răzbuna, şi aici e o problematică, ea de fapt a făcut o faptă bună sau a făcut o faptă rea? Pentru că ăla n-a fost pedepsit şi ea până la urmă l-a pedepsit. Imoral ca şi atitudine, dar tocmai pentru că este imoral am hotărât ca ea ca personaj să-şi depună mărturia pe net, ca un fel de denunţ. Dacă cineva deştept ar intra pe net şi ar găsi, plecând de la supoziţia că este o poveste reală, ar putea să o acuze pentru că este propria ei mărturisire.

Găselniţa asta este foarte interesantă şi este un atu pentru film. Aseară erau în public şi oameni peste 50 de ani, curioşi să vadă povestea asta. Cum ai adus actorii în zona aceasta?

Am folosit destul de multe artificii. Neavând un scenariu scris, ca bază a plecat de la un sinopsis de 20 de pagini, din care fiecare a primit o fişă. Există jocuri pe computer în care îţi recreezi tu identitatea. Acei copii, timp de 6 zile, au fost închişi într-o casă şi fiecare a primit o identitate a personajului lui: te cheamă Mira, ai vârsta asta, părinţii ţi-au făcut asta, tu faci asta şi de aici faci ce vrei.
Din acel moment repetiţia a fost dusă la extrem. N-aveau voie să spună pe nume altfel, nu aveau voie să dea telefoane afară, decât o oră pe zi între 8-9 seara, tocmai ca să ducă jocul, ei au jucat personajele 23 din 24 de ore.
Mira îmi cerea mie să-i aduc apă sau suc şi am intrebat-o de ce, şi ea a zis „aşa mi-ai spus că sunt un copil răsfăţat care cere tuturor tot ce vrea”. Astea sunt amănunte comice.
Ajungând în locul de filmare, ei aveau o stare, n-aveau niciun text învăţat, doar ştiau ce au repetat, numai tema, îi puneam în setul de filmare şi le spuneam „aici asta se întamplă”.
Dar, ceea ce am făcut eu ca artificiu şi s-a văzut cel mai bine în secvenţa cu Florinel Piersic şi cu Crina Semciuc, am creat elemente de care ei nu ştiau. Ei nu aveau voie să dea stop. Aveau voie să facă orice dar nu stop.

Ăia care erau la stand-up... râzi cu lacrimi.

Cam asta e în stand-up comedy. De la o întâmplare absolut banală poţi să faci un număr extraordinar, sau de la o întâmplare absolut extraordinară îţi iese un număr banal.
Băiatul ăla care o tot scotea pe Mira în oraş şi care se uita pe gaura cheii, un labagiu notoriu, în numărul lui vorbeşte ca şi cum ar fi fost cel mai mare macho. Celălalt care a venit timid şi care nu-şi dorea decât să o convingă pe ea să-şi dea blugii jos, după aia face un număr absolut penibil de stand-up.

Băiatul ăla avea timiditatea aia, nu poate sa zică cuvântul ăla şi zice, dar cu atâta nonşalanţă că nu părea nimic vulgar...

Tocmai de aceea sunt surprins că i-au dat acest rating de 18 ani. Dacă îţi aduci bine aminte, înainte unul dintre ei stă pe interent şi vizonează un celebru spot despre cuvântul în tema. Acest lucru e facut tocmai pentru a minimaliza. Din tot numărul de stand-up tocmai despre asta era vorba, pentru că sunt oameni care folosesc cuvântul p... ca pe semn de punctuaţie.

Eu n-am vrut sa fac o scena de sex acolo.

Știu că ai lucrat și cu Danieliuc. Între ce faci tu și cum lucra Danieliuc..

De la Danieliuc am învăţat să scriu. Dacă cineva ar citi „Singur sub duş” şi-ar da seama că am fost influenţat teribil de mult, mi-am dat seama, încă de la „Pisica ruptă”. Acolo mi-am găsit stilul. După care, cum am spus şi înainte, „Probă de microfon” şi „La capătul liniei” sunt două filme care m-au marcat teribil de tare şi pe care aş vrea să le vadă cei care iubesc foarte tare cinema-ul românesc, cei care au iubit „Marfa şi bani”, cei care iubesc tot cinema-ul de acum şi care, nu mă refer la profesionişti, mă refer la spectatori, la cei încântaţi de acest stil de cinema, le recomand aceste filme, să vadă că ele de fapt au o sursă, există o rădăcină acolo.

Am lucrat cu maestrul Danieliuc 3 roluri principale şi cu tine un rol principal, film care urmează să apară. Danieliuc avea un alt stil, cu totul diferit. M-am uitat la tine pe platou, toată lumea avea impresia că este extraordinar de talentată. Erai deschis la absolut orice, dar până la urmă rămânea ca tine..

Mi-a plăcut întotdeauna să ascult, să aştept şi să ofer posibilitatea actorului să-şi expună toată gama.
Doream să fie ca un fel de prezentare. Iar la repetiţiile pe care le-am făcut înainte, mult înainte, mi-aduc aminte cât de surprinşi erau unii dintre ei la început când li se părea că m-au încălecat şi că fac cum vor ei. După care le ceream exact inversul situaţiei, se mirau de ce.
Am încercat extremele. Eu sunt la debut, eu vreau să învăţ cum să învăţ că să ştiu cum să fac. Îmi trebuie o mică prezentare, aceeaşi replică poate fi dată de cineva în toate felurile şi ca să nu trec de la rece la cald îi cer să-mi dea toate variantele. Şi uşor-uşor îmi dau eu seama.
Eu ştiu atâta, că meseria asta, aşa cum spunea şi Vivi Drăgan, este o vocaţie. Şi dacă ţie îţi place cea ce faci în momentul în care faci, şi dacă ţie îţi sună bine ceea ce fac ei, înseamnă că aşa trebuie să fie pentru că tu eşti singurul care ştii.
Îmi asum riscul, şi se întâmplă lucruri nefireşti cum a fost cazul Ursului, în care noi am filmat ultima scenă din film în primele zile de filmare. De aceea simt că a fost o mare greaseala, pentru că mi-ar fi plăcut să-i aduc pe actori către starea respectivă, nu să ajungă. Din fericire însă, diferenţa de stare, de la început de pe drum, cu diferenţa din lipsă de profesionalism sau condiţii absolut speciale, în principiu este sesizabilă, dar nu este tocmai împotrivă stării filmului, pentru că șocul pe care l-au avut acei oameni la ultima secvenţă ar fi putut să le determine această stare excepţională. Dar a fost printr-o întâmplare.

O să vedem acolo un alt Dan Chișu, un alt film de Dan Chișu. N-are nicio legătură cu Website Story, iar filmul pe care o să-l fac nu are nicio legătură cu acestea doua..

Sunt in căutare. Deocamdată eu nu am un stil, și nici nu cred că mai exista vremea unui stil.
A treia este prima poveste care are tentă minimalistă dar în care se întamplă lucruri de o forță extraordinară. Caut impactul, dacă-ți aduci aminte scena din „Eu cand vreau sa fluier, fluier” - întâlnirea mamei cu fiul din pușcărie – care este plasată în mijlocul filmului, care este de o forță extraordinară.
Eu sunt mai lacom. De aceea filmul are doua situații care merg în paralel.

Să vorbim și de montaj..

Are cel puțin 10 variante. Imediat ce filmul va ieși pe DVD vom plasa pe net, pe site-ul filmului, câte 10 duble din fiecare secvență, care nu seamănă una cu alta. Astfel, spectatorul va putea să-și facă propria lui variantă.

Interviu de Nicodim Ungureanu
Text editat de Vlad Babenco și Iliana Dumitrache