Afis IPIFF 2008

Observatorul Cultural - IPIFF 3 – UN NOU ÎNCEPUT

IPIFF 3 – un nou început
Salvat de ”desantul mediocrat” care-l precedase în anii 2004-2005 la Mamaia-Constanța, rebotezat în 2006 Festivalul Înternațional al Producătorilor de Film Independenți, IPIFF-ul a fost la rîndu-i salvat de propriile incertitudini, la ediția a treia tocmai încheiată. E ”un nou început”, a declarat Dinu Tănase, producătorul festivalului producătorilor, festival care se dispensează de o preselecție și nu pune accentul principal pe competiție și palmares. În perspectativa precizării noii turnante, comentăm ediția a treia prin trei însemnări aplicate punctual unor secțiuni ale festivalului. 

Producţii premiate, producţii private, debuturi ratate
Mihai FULGER
Programul ediţiei a treia a Festivalului Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi (IPIFF) ne-a rezervat tuturor cel puţin o mare surpriză. În competiţia cea mai populară a festivalului (cea destinată lungmetrajelor de ficţiune) au fost adunate laolaltă pelicule de Oscar (Nu există ţară pentru bătrîni de Fraţii Coen, Va curge sînge de Paul Thomas Anderson, Remuşcare de Joe Wright, La vie en rose de Olivier Dahan), filme de autor din Asia şi Europa (Iubire cu gust de afine de Wong Kar Wai, Lumea nouă de Emanuele Crialese), precum şi două producţii autohtone lansate anul acesta (Restul e tăcere de Nae Caranfil şi Supravieţuitorul de Sergiu Nicolaescu). Supriza a fost şi mai mare atunci cînd premiant al acestei secţiuni competiţionale şi cîştigător al „Trofeului Mării Negre” a fost desemnat Restul e tăcere. Nu vreau să neg meritele lui Cristian Comeagă (destinatarul marelui premiu) de a fi pus pe picioare cea mai ambiţioasă şi cea mai costisitoare producţie cinematografică românească de după 1989. Totuşi, nu e cazul să ne amăgim că avem deja producători de talia celor de la Hollywood.
De la Şobolanii roşii de Florin Codre (1991) încoace, cinematografia noastră a cunoscut destule exemple de lungmetraje de ficţiune produse independent / privat (fără bani publici); debutul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost? (2006), este titlul cel mai cunoscut şi apreciat de pe această listă. La IPIFF 3, în cadrul secţiunii „Avanpremiere” au fost incluse două noi astfel de producţii autohtone. Elevator de George Dorobanţu, lungmetraj de debut prezentat – şi premiat – luna trecută la TIFF Cluj, avînd la bază o piesă de Gabriel Pintilei, este cu siguranţă un caz fericit. Un film cu doar două personaje (interpretate de doi tineri actori excelenţi, Cristi Petrescu şi Iulia Verdeş) şi, în cea mai mare parte, un singur decór (cabina unui lift), în care cvasinecunoscutul cineast de gherilă izbuteşte să nu piardă interesul spectatorilor timp de aproape o oră şi jumătate, prin abilităţile sale de a construi tensiune şi de a se juca cu mai multe planuri temporale, pînă la un final surprinzător şi încîntător totodată. În schimb, Idioţii de Valentin Partenie (trimiterea la filmul „Dogma” omonim al lui Lars von Trier, de acum un deceniu, nu are nici o justificare), un alt lungmetraj de debut, prezentat în premieră absolută la IPIFF, nu face decît să dovedească faptul că e deja prea trendy, la noi, să faci astfel de producţii fără buget. Scurtmetrajele de animaţie / experimentale ale regizorului, văzute anterior la alte festivaluri, anunţau un cineast original şi talentat, nicidecum autorul unui film decerebrat precum Idioţii, însă deseori nerăbdarea de a face pasul către lungmetraj ajunge să afecteze o întreagă carieră.
Sper ca acest lucru să nu se întîmple cu Igor Cobileanski, cineast originar din Republica Moldova, impus în România prin scurtmetrajele sale savuroase, deloc lipsite de subtilităţi. Din păcate, Tache, primul său lungmetraj (prezentat la IPIFF în aceeaşi secţiune „Avanpremiere”, după ce intrase şi el în programul TIFF-ului), poate fi considerat un film de televiziune acceptabil, dar nu şi un film de cinema notabil. Înzestratul regizor basarabean a acceptat să păşească pe un teren nesigur (scenariul, de data asta, nu-i mai aparţine, fiind semnat de actriţa Mara Nicolescu) pentru această comedie neagră care pornea din start cu destule probleme. Cel mai mare handicap al poveştii, practic imposibil de recuperat, este acela că protagonistul, groparul Tache (interpretat cu siguranţă de Mircea Diaconu), pare mort de la bun început şi se trezeşte la viaţă de abia atunci cînd află că nu va mai muri, astfel încît spectatorilor nu le este deloc uşor să empatizeze cu el. Dialogurile sună deseori fals, cei mai mulţi actori par a juca în nişte scenete televizate (merită, totuşi, menţionat Constantin Drăgănescu, care se descurcă foarte bine într-un rol inedit), cît despre subtilităţile regizorale... Cînd cineva aruncă un bolovan, care aterizează în planul apropiat, iar în cadrul următor altcineva vine în fugă, se împiedică de acel bolovan şi cade, nu prea poţi emite pretenţii.
Scurtmetrajele autohtone din competiţie au fost în general mult sub aşteptările pe care le avem de la noul cinema românesc. Aş aminti aici doar două filme care au primit finanţare de la CNC. Căpşuni în aprilie, prin care regizorul Cornel Mihalache trece de la documentar la ficţiune, abordînd relaţia conflictuală dintre un fiu şi tatăl său muribund, este un film de văzut, deşi are şi cîteva carenţe (personaje prea încărcate, dialoguri prea teatrale, efecte sonore rizibile – vezi „dispariţia” lui Mircea Albulescu). În schimb, O zi bună de Cătălin Apostol (povestea unui alcoolic sinucigaş din mediul rural) este un rebut de o vulgaritate exacerbată, cu nişte actori care par a juca, fără excepţie, în stare de ebrietate. Să-şi fi gîndit oare regizorul filmul ca pe un omagiu adus dipticului Păcală de Geo Saizescu?

Două documentare premiate
Angelo MITCHIEVICI
Festivalul IPIFF este unul dintre cele care accordă un spaţiu generos filmului documentar, mai puţin consumabil, dar cu o priză directă la lumea în care trăim, gen care s-a profesionalizat foarte mult în ultimii ani.
Thomas Ciulei cu Podul de flori a fost cîştigătorul premiului pentru documentar anul acesta, o alegere insiprată pentru un film de o melancolică sobrietate despre lumea de care numai un pod de flori nu ne leagă, Basarabia. Thomas Ciulei evită însă o abordare istorizantă, în favoarea uneia afective, “minimaliste”, sondînd cotidianul unei familii ţărăneşti dintr-un sat basarabean, o familie descompletată prin forţa împrejurărilor care o desparte pe mama plecată la muncă în Italia de soţ şi cei trei copii. Principalul interlocutor este acest tată care întreţine ordinea gospodăriei, încercînd să suplinească stîngaci rolul matern. Un cadru pasager, dar de un incontestabil impact, surprinde în mijlocul satului ridicată pe un soclu impozanta statuie a lui Lenin, relicvă a unei alte ordini care a falimentat sulfuros. Deşi această istorie nu face obiectul filmului, ea este acolo, în fundal, un lieu de mémoire pe care mica istorie de familie îl ecranează. Regizorul a înţeles că gesturile simple, cu propria lor încărcătură emoţională definesc mai bine decît orice discurs relaţiile fragile dintre oamenii care trăiesc într-un  orizont incert al aşteptării.
În România ! România ! – partea a doua a unui documentar a cărui profunzime este şi mai bine sesizabilă în întregul pentru care juriul criticii a optat -, Radu Gabrea a construit un interesant eşefodaj cultural pe relaţia dintre muzica idiş tradiţională, muzica Klezmer şi doina românească pornind de la experienţa a doi intepreţi, Elisabeth Scwartz şi Yale Strom. Un dute-vino România-America pozează cîteva din inefabilele unei istorii care trece prin tîrgul moldav (Tîrgu-Frumos) şi ajunge pe Broadway pentru a se întoarce ca petite histoire a familiei Scwartz şi a unei căutări nostalgice a unei identităţi mai degrabă imaginate al cărei liant îl constituie muzica tradiţională. Regizorul specializat în microistorii etnice face o scurtă radiografie a comunităţii israelite dizolvate de apele tari ale istoriei. În umbrele care se ţes inevitabil rezidă fondul de sensibilitate şi emoţie pe care-l ilustrează atît de bine rapsozii ambelor tradiţii în dialog peste timp.

Programa analitică non-cinema
Valerian SAVA
Una dintre ideile fericite ale producătorului festivalului producătorilor, multicalificatul cineast Dinu Tănase, a fost aceea de a potența inițiativa unei secțiuni competitive pentru filmele studențești, prin găsirea unei denumiri care să-i precizeze profilul și rostul: secțiunea se numește Competiția școlilor de film. Care-va-să-zică, la IPIFF se confruntă și pot fi puse în balanță școlile ca atare, exercițiile studențești putând fi judecate prin prisma pedagogiei decelabile în ele.
Întîiul corolar al acestei duble inspirații de profesionist veritabil a fost aducerea în premieră la cunoștința publică a unor pachete consistente de scurtmetraje produse sub egida facultăților private. Niciodată pînă acum mostrele în cauză n-au depășit, la CineMAiubit sau în alte festivaluri, proporția și statutul unei rarități vecine cu enclavizarea periferică, dar și cu absolvirea de evaluări problematice, dincolo de amănuntul ușor de dat uitării, că palmaresurile le ignorau sistematic. 
Nici de data asta producțiile de la universitățile Hyperion și MediaPRO nu s-au înscris
-------------------------------------------------------------------------------------------------   
Facultățile private, între Pomana
porcului, Răfuiala, sexul cu manechine
plasticate și ejusdem farinae.
__________________________________________________________
printre cele cinci premii rezervate acestei secțiuni. Juriul (redus la trei studenți ale căror nume și proveniențe n-au fost făcute publice – un contencios deontologic lăsat în suspensie) a repartizat trei dim cele cinci distincții unor exerciții de la UNATC (Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cea mai bună imagine), ultimele două revenind unor producții germane (Cel mai bun scenariu, Cea mai bună animație). În schimb, privilegiul configurării unei imagini complete și concludente a tipului de pedagogie practicat la cele două facultăți private a funcționat din plin. Fiindcă a intervenit încă o ingenioziate din partea antreprenorului Dinu Tănase: selecția filmelor incluse în competiție sau înscrierea în programele paralele sînt lăsate la latitudinea producătorilor (recte profesorilor) înșiși. Or, a fost un adevărat regal al transparenței, să urmărim de la cap la coadă mai bine de o duzină de mostre de la fiecare facultate în parte și a fost, încă mai dihai, o ierarhizare gata făcută, într-un involuntar palmares pe dos, prin ceea ce autoselecționerii au pus în fruntea ordinii cronologice a proiecțiilor.
Nu încape nici o îndoială că programarea în debutul setului de filme de la Hyperion a producției intitulate Pomana porcului s-a vrut o carte de vizită cu funcție de manifest programatic, din partea profesorilor Geo Saizescu (totodată decan) și Alecu Croitoru, ale căror lungi filmografii sînt efigia însăși a neaoșismului rudimentar, cu care nu ne dăm seama în ce măsură studenții realizatori (să-i absolvim la această ediție de nominalizări) sînt funciarmente solidari.
O favoare similară, și anume simetrică, ni s-a făcut în deschiderea proiecției facultății de resort de la Universitatea MediaPRO. După un prim film simtomatic numai dacă extrapolăm sensul titlului, Răfuiala (realizatorul Bogdan Ilie-Micu ”s-a răfuit” haotic-sentențios doar la colocviul inaugural cu Noul Cinema al generației din care face parte, dar cu care nu are nimic în comun, altminteri exercițiul său putînd să capete calificativul suficient spre bine), a conturat paradigma în discuție Sexy Piece of Plastic. Pe genericul acestui film cu titlu bine ales e înscris numele profesorului Dan Pița (n-am reținut dacă și cel al colegului său de catedră Andrei Blaier, cu care își împarte cert alte generice; iar dacă tot am deschis această paranteză, să notăm că aproape întreg corpul profesoral al celor două facultăți private e compus fie din foști membri fie din aliații acestora din fostul ”Colegiu Consultativ” de la CNC, pe alte generice putînd fi citite numele unor Ioan Cărmăzan și Șerban Marinescu). Alternativa la post-neo-sămănătorismul revanșard de la Hyperion e, la MediaPRO, cunoscuta artificialitate vetustă a cinema-ului-parabolă și ostentativ-metaforic, care a emasculat, în trena malformațiilor induse de culturnicii fostei dictaturi, virtula refondare din anii ,90 (recuzita menechinelor plasticate, de care cei doi iubiți se îndrăgostesc și cu care fac finalmente sex prin rotație, e numai partea obiectual-narativă a compoziției).

OBSERVATOR CULTURAL
Numarul 433 din 24.07.2008