Afis IPIFF 2008

Cine-meteo. Prognoze viceversa (IV) - image

Cine-meteo. Prognoze viceversa (IV)

Ajunşi la ediţia a IV-a a acestei rubrici rezervate profesioniştilor participanţi la festival – in primul rând producătorilor şi criticilor de film –, după numărul de ieri al ziarului, în care au luat cuvântul doi producători, cedăm spaţiul pentru doi critici.

Dar nu separat, ci în dialog. Un dialog în care veteranul pune întrebările şi-şi pune implicit colega tânără în postura de vedetă. Reamintim intrebarea cu care am dechis discuţia: Cunoscând/necunoscând integral/parţial filmele în cauză, ce efect credeţi că va avea vizionarea in suită strânsa, zi de zi, a cinci lungemtraje româneşti la IPIFF 2? Ce imagine de ansamblu si ce problematică va revela această experienţă inedită?

Magdalena STANCIU: Şansele filmelor nonepopeice şi minimalizatorii lor

Valerian Sava: Magdalena Stanciu, eşti critic de film din noua generaţie, cunoscută mai ales prin prestaţiile de la TVR Cultural, dar şi prin texte din Observator cultural sau Time Out, în perspectiva mai puţin cunoscută a unei licenţe în filmologie la Sorbona; ai văzut cu anticipaţie sau ai revăzut aici trei din cele cinci lungmetraje româneşti prezentate la IPIFF 2: California Dreamin*, care ne reprezintă în competiţie, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Cocoşul decapitat, acestea din urmă în secţiunea Gala Filmului Românesc. E un eşantion bun pentru o “prognoză”? Este un trinom cu valoare de ecuaţie sau dilematic?

Magdalena Stanciu: Este ce spui, in nuce, dar foarte reprezentativ şi simptomatic. Filmul lui Cristi Mungiu şi, într-o măsură, cel al lui Cristian Nemescu ţin de modul auster de a face cinema: cu buget mic, în linia celui al lui Corneliu Porumboiu de anul trecut, A fost sau n-a fost?, care nu întîmplător a plăcut fraţilor Dardenne. Sunt termeni (“buget mic”, “minimalism”) pe care unii îi folosesc în sens peiorativ, vrând să “minimalizeze” meritele înseşi ale acestor filme.

Val. S.: L-am văzut zilele trecute, la “garsoniera OTV” (cum îi spunea inspirat un coleg respectivului post), pe Sergiu Nicolaescu zicînd că, aşa cum filmele istorice ar fi făcut nu ştiu ce glorie a cinematografiei româneşti dinainte de 1989, la fel şi acum ar fi cazul să ne întoarcem cumva la “epopeea cinematografică naţională”. Epopeicul zicea chiar că succesele internaţionale ale filmelor la timpul prezent ale tinerilor cineaşti ar fi trecătoare, fiindcă “toată lumea” face “filme ieftine” şi ar fi cazul să ne recâştigăm veche faimă, fosta “originalitate”.

Mag. S,: Sunt spusele cuiva care mânca altădată banii cuveniţi altor, mult mai talentaţi, care talentaţi stăteau pe tuşe ani, cincinale sau decenii întregi, pentru ca privilegiatul propagandei oficiale să facă film după filme şi să scoată de fapt “epopeic” cinemaul românesc în afara vocaţiilor sale de vârf şi în afara cursului firesc al acestei arte. Au fost nişte vremuri pe care susnumitul are poate tot interesul să le vadă revenite, dar ceilalţi cineaşti, nu.

Val. S.: Să insistăm atunci asupra şanselor filmelor nonepopeice.

Mag. S. Să nu uităm mai întîi că autorii filmelor zise “minimaliste” au fost de fapt forţaţi la această soluţie, din raţiuni uneori financiare, aşa cum au fost de fapt forţaţi să se insituie în propriii lor producători. Dar, în timp ce pentru unii crearea caselor proprii de producţie a fost şi este un mod de a băga banii altora în buzunar - fără a mai conta ce film ajunge, cînd ajunge, după trei-patru ani, pe ecrane -, cei înainte citaţi au fost nevoiţi să recurgă la soluţii ultraeconomice, uneori, ca Porumboiu sau Cristian Nemescu la primele producţii, chiar cu bani din modestul buzunar personal.

Val. S.: E o soluţie similară cu a neorealiştilor italieni, care au convertit sărăcia imediat postbelică într-o estetică de ruptură cu filmul italian tradiţionalist, schimbînd întreg cursul filmului european şi nu numai.

Mag. S.: Eliberînd implicit filmul italian de acele “măreţe filme istorice”, cu grandilocvenţa lor impusă de dictatura musoliniană.

Val. S.: Ce fel de alternativă reprezintă, însă, în această eventuală dihotomie, filmul lui Radu Gabrea, Cocoşul decapitat ?

Mag. S,: E un gen de film care – având în vedere că mulţi şi-au pus banii în el, bani din toate părţile, fiind o coproducţie cvadripartită – nu văd de ce n-ar exista şi la noi, cînd există pretutindeni.E genul de filme care se difuzează în genere la televizor, cu poveşti în contexte istorice. E un gen de filme care trebuie să existe, fiindcă o cinematogafie nu poate să creeze numai pelicule încoronate cu premii sau măcar acceptate la festivaluri de artă ecranistă. Sunt legitime şi filmele medii, pentru un public care “se uită la televizor”. Iar eu privesc Cocoşul decapitat ca pe un film mai curînd de văzut acasă, pe micul ecran, decât într-o sală de cinema, unde omul nu se duce neapărat pentru un film aşa lung şi fără un impact sensibil în imediat. Pentru că cinematografia e şi industrie şi e bine că, în loc de subproduse, cum am văzut anul trecut câteva chiar aici, la IPIFF 1, anul acesta suntem pare-se scutiţi a aşa ceva, deşi festivalul nu s-a încheiat încă şi...urma alege. Altminteri, e cert că există - bine, mersi – destule subproduse, pe care fie cei în cauză n-au îndrăznit să le prezinte, fie organizatorii le-au refuzat. Revista Première avea la un moment dat o rubrică specială pentru “filme atât de proaste, încât n-au putut fi arătate”.

Rubrică realizată de Al. INCOGNITO