Afis IPIFF 2008

Cine-meteo. Prognoze viceversa (II) - image

Cine-meteo. Prognoze viceversa (II)

Sub semnăturile reputatului producător-regizor Radu Gabrea şi respectiv tânărului critic de film Mihai Fulger, intervenţiile inaugurale ale acestei rubrici, din primul număr al ziarului nostru, au fost atât de dense şi angajante, încît au depăşit aşteptările. Ele solicită o continuitate mai susţinută decît anticipasem.

În speţă, profesioniştii participanţi la festival – in primul rând producătorii si criticii de film – sunt invitaţi să comunice nu o prognoză limitată la şansele de succes ale filmului românesc programat în seara acelei zile, ci asupra şanselor ansamblului lungmetrajelor din program, ca şi ale festivalului însuşi, de a deveni un moment al coagulării unei şcoli europeane de prim rang. Cum şade bine unui festival în care dialogul profesioniştilor e un ax programatic, avem în vedere şi liante, replici la articolele din numerele anterioare - prefigurări sau urmări ale colocviilor de lucru prevăzute să înceapă chiar azi. Vom fructifica astfel atît verba, cît şi scripta care - după cum se ştie – manent. Ne achităm implicit de datoria contactată prin textele de ieri, cu suspansul asumat de opinii nu doar diverse, ci uneori inevitabil divergente, implicînd provocări, dacă nu şi sfidări neaşteptate, la rîndu-le fertile.. Iată intrebarea cu care am dechis discuţia: Cunoscând/necunoscând integral/parţial filmele în cauză, ce efect credeţi că va avea vizionarea in suită strânsa, zi de zi, a cinci lungemtraje românesti la IPIFF 2? Ce imagine de ansamblu si ce problematică va revela această experienţă inedită?

Iulia POPOVICI: Cum să povesteşti celor foarte tineri ceea ce ei n-au trăit?!

Din păcate, nu cred că publicul de mare e cel mai potrivit să fie expus unui asemenea “desant” de filme. Ceea ce nu înseamnă că nu sînt de-a dreptul invidioasă pe organizatorii festivalului, că au reuşit să adune împreună aceste filme (păcat că Restul e tăcere nu mai poate fi prezentat). Mi-aş fi dorit (sau încă îmi doresc) ca o astfel de selecţie să fie posibilă şi la Bucureşti şi pentru cinefilii din alte locaţii.

Din cîte ştiu eu (de Pescuitul sportiv n-am habar multe), cred că e o experienţă importantă, ca să-nţelegem lumea (şi prin asta aş zice ţara, dacă nu m-aş teme că sună prea patetic) în care ne-nvârtim. Nu există, după mine, nici un alt “produs” artistic care să cartografieze mai bine o absenţă - lipsa libertăţii – care se identifică, de fapt, cu întreaga noastră istorie recentă, ca 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu. Cum faci să le povesteşti unor oameni foarte tineri sau celor care preferă să uite ce înseamnă comunismul, şi anume ceva mai mult decât alimentaţia precară şi întreruperile de lumină, ceva care se traduce prin spaimă, suflete captive şi o deformată ordine a umanului, pentru a cărui “normalitate” n-ai alte repere? Faci un film şi-l arăţi acelor oameni. Cam la fel mi se pare că merg lucrurile şi cu filmul lui Gabrea, Cocoşul decapitat, care vorbeşte despre altă ordine răsturnată a lumii, dată peste cap de război, antisemitism, colaboraţionism. Nu sînt un fan California Dreamin’ (cam prea mult exotism local, nunţi, înmormântări, bairamuri şi mizerabilism afişat, pentru gusturile mele), dar cel puţin ştiu că de la pelicula lui Nemescu cei mai mulţi vor ieşi bine dispuşi. {şi aşa, din bucăţi-bucăţele, vom ajunge să ne uităm cu alţi ochi la realitatea din jurul nostru. Probabil că idealul ar fi să intrăm la filme pentru că au luat premii internaţionale şi să ieşim convinşi că sunt bune, că emoţionează şi ne fac să rîdem şi că, spre deosebire de majoritatea celorlaltor filme bune pe care le-am văzut, le vedem şi le vom vedea, astea ne vorbesc nouă, pe limba noastră, despre noi. Revelaţii să aibă cine poate...

Valerian SAVA: O “înţelegere în branşă” prin neînţelegeri?!

Scriind în numărul de ieri al ziarului “mai ales pentru prietenii din presa scrisă şi televizată”, vechiul meu prieten şi partener de dispute, unul dintre cei mai de seamă cineaşi români, dintre extrem de puţinii din generaţiile anterioare valizi în noul secol, Radu Gabrea, ne-a congratulat cu o formulă generică: “presa – până aici de multe ori violent neîncrezătoare, fie de multe ori exagerat de polemică, fie de multe ori în afara adevărului, adesea chiar denigratoare”. Şi eu, care credeam - ca să vezi ce neînţelegere! - că presa în genre şi critica de film în special au fost “de multe ori”, alături de festivalurile internaţionale, singurii aliaţi activi, fideli şi constanţi, fără de care Noul Cinema Românesc n-ar fi avut poate nici o şansă!? Important e însă că autorul capodoperei Un bărbat ca Eva scrie: “În încheiere, îmi doresc, dacă e posibil, o înţelegere în branşă. Fie ca acest Festival să fie începutul.”

Votez ferm pentru un asemenea bine numit “început”. Cred chiar că el “e posibil”. Dacă nu ne punem noi înşine bariere în accesul la acest obiectiv şi, sigur – încă un dacă -, dacă obiectivul fixat nu e vechea unanimitate, nici mai noul consens iluzoriu şi paralizant. Or, am impresia că, din start, R. G. are în vedere o asemenea iluzie, cînd scrie: “Festivalul şi seria de filme prezentate (toate filmele, testate prin succesul repurtat la Sibiu şi Cluj ca filme de un înalt nivel) dovedesc că...” (subl. mea). La fel se/ne iluzionează cînd scrie cu sublineri identice: “ceea ce avem nevoie în România este o stabililzare serioasă a instituţiilor, toate, şi, în acest caz, a celor din cinematografie mai ales” (s. m.). Şi eu, care credeam – noi neînţelegeri! - că nu chiar “toate” (ba poate nici cele mai multe) filmele în cauză sunt “de un înalt nivel”! Ca să nu mai spun că nu-mi închipuiam deloc că “toate” instituţiile cinematografiei merită o “serioasă stabilizare”. Dacă n-ar fi decît prea marea “stabilitate” a CNC, care şi-a dat din nou în petic monumental, nu mai departe de ajunul festivalului nostru, prin noul puci mediocrat, care e desemnarea comisiei pentru proximul concurs de proiecte, cu Andrei Blaier, Fănuş Neagu şi Ioan Grigorescu majoritari. Neînţelegător fiind în această linie, credeam că, înainte de a fi “stabilizată serios”, instituţia CNC se cere serios reformată Nenorocirea e că-i greu de conceput o atare reformă, în spiritul mustrării drastic-ironice la care ne supune finalul textului în discuţie (“ca să înţelegem” truismul oţios al comparaţiei cu fals apropo, trebuie să punem în citatul de mai jos, în loc de Werner Herzog, Cristi Puiu, şi, în loc de Schloendorf şi Wim Wenders, Sergiu Nicolaescu şi Adrian Popovici): “ca membru al Asociaţiei Regizorilor Germani, n-am citit niciodată, pentru că nu a existat, vreo scrisoare în care Werner Herzog să se adreseze cancelarului federal, fie el Helmuth Schmidt sau Helmuth Kolh, în care să “demaşte” că Schloendorf sau Wim Wenders cîştigaseră prin protecţie sau trafic de influenţă un concurs de finanţare”. Sunt de acord însă cu ultimele cuvinte ale intervenţiei, dar în sens viceversa : “o lipsă totală de auto-respect”.

Rubrică reaalizată de Al. INCOGNITO