Afis IPIFF 2008

Interviu Cristian Tudor Popescu - image

Interviu Cristian Tudor Popescu

Nu cred ca mai are rost vreo prezentare: CTP este arhicunoscut, si-a extins influenta in toata mass-media si a devenit vocea romanilor suparati pe viata, suparati pe soarta si, in definitiv, suparati pe ei insisi pentru ca rezista cu obstinatie in “eternul si fascinantul” sistem romanesc.

Este o balanta tipica, usor flegmatica, usor resemnata, care continua sa spere ca vocea tinerilor de azi nu va deveni vocea baronilor locali (sau centrali) de maine.

Raluka Zamfir: La inceputul anilor '90 ati incercat "sa fugiti din realitatea insuportabila" si sa va refugiati in lumea SF a romanelor dumneavoastra. Credeti ca astazi filmul este o noua lume in care va puteti refugia? A ajuns filmul un fel de "taram al promisiunii" pentru dumneavoastra?

Cristian Tudor Popescu: Nu, nu mai este asa ceva, a fost inainte de 1989. Atunci, filmul reprezenta o forma de evaziune, o forma de a fugi din realitatea atroce imediata. In clipa de fata, filmul si sala de cinematograf (vorbesc de filmul de cinema, nu de televiziune) a incetat sa mai fie spatiul sacru, sacralizat, care te ajuta sa scapi de lumea exterioara. In clipa de fata este mai degraba un spatiu profan, daca nu chiar profanat, in care nu mai exista nici un mister. Eu sunt batran, am nostalgia salilor de cartier, a Cinematecii, a Unionului, a bucuriei de a vedea filmul. Nu pot savura un film la Mall, la Multiplex sau la Movieplex.

R. Z.: Stiti ca exista in continuare Cinemateca, Unionul...Noi mergem si ne bucuram de filme vechi pe care nu mai avem unde sa le vedem...

C.T.P.: Cati mergeti? Sunteti putini. Stiu, pentru ca va vad peste tot. Voi, studentii, sunteti cei care merg la film, cei care se uita la emisiuni realizate de domnul Tocilescu sau de mine la televizor, la TVR sau la Pro Cinema. Stiu ca exista acest mic nucleu de oameni care mai au pasiunea si misterul filmului. Inainte de '89, oamenii se trezeau de la cinci dimineata pentru un bilet la Cinemateca, se faceau cozi imense si aveai nevoie de un bilet de ordine ca sa poti sa stai si sa iti astepti randul la casa. Stii ce-o sa se intample cu filmul lui Mungiu?

R.Z.: Daca filmul lui Mungiu va avea promovarea excelenta de care a avut parte “Moartea domnului Lazarescu”, de pilda, atunci va umple sali. Castigarea Palmes d'Or-ului nu va convinge omul obisnuit sa mearga la cinema.

C.T.P.: Stii cati spectatori a avut filmul lui Puiu? Douazeci si ceva de mii. E mult prea putin. E adevarat ca s-a vorbit despre el, dar eu sunt un om de media, gandesc in termenii penetranti ai mediaticii, ai “ariciului”, ai audientei. Ce audienta poate sa aiba un film vazut in reteaua de cinematografe de catre 20.000 de spectatori? Pai Dan Diaconescu de la OTV face 400.000 de spectatori “on the spot”, fara nici o problema!

R.Z.: E mai accesibil televizorul, e adevarat.

C.T.P.: Deci “home cinema” e viitorul, ce sa-i faci!?

R.Z.:Da, asta-i viitorul. Nu suport ideea de a vedea un film romanesc, de pilda, intr-o sala de cinema “americanizata” cum e cea de la Mall.

C.T.P.: Da, am trait senzatia de care vorbesti si am si scris un articol despre asta vazand “Dupa-amiaza unui tortionar” la Mall. Acolo deja se transformase intr-un alt obiect artistic si emotional. Sa vezi imaginile de pe ecran alaturi de sapte – opt spectatori cu popcorn in mana, in sala aia climatizata.

R.Z.: Cred ca peste douazeci de ani nu va mai exista nici un spectator in sala de cinema...

C.T.P.: Care douazeci? Salile de cinematograf se transforma constant in altceva, in cazinouri, in baruri sau bodegi...

R.Z.: Americanii inca mai au cultul mersului la cinematograf! Cum va explicati asta?

C.T.P.: Nu-l mai au nici ei...in aceeasi masura. In momentul asta, singura posibilitate este super-productia, chestiile astea de mare anvergura. Iar strainii sunt interesati de noi in masura in care, pentru ei, toate gradinile astea de vara, cu aspectul lor care urla de comunism, sunt niste “senzatii tari” de dupa '89...