Afis IPIFF 2008

VENUS - image

VENUS

Am auzit oameni spunând despre Venus că este un film pervers şi lipsit de scrupule, lucru care se datorează probabil subiectului pe care filmul îl abordează – relaţia între un bătrân de 70 de ani (Peter O`Toole) şi o tânără cu peste 50 de ani mai tânără (Jodie Whittaker, aflată la debutul în lung metraj). Sigur, la prima vedere nu sună foarte incitant şi nici prea promiţător. Pe de-o parte, suntem obişnuiţi cu acest gen de relaţii din viaţa de zi cu zi - le vedem la televizor şi citim despre ele în reviste. Pe de altă parte, ne deranjează faptul că suntem confruntaţi cu ideea de dragoste la bătrâneţe. Nu ştiu de ce, cei mai mulţi dintre noi, simţim o repulsie instinctivă atunci când vedem pe ecran doi bătrâni sărutându-se sau fiind tandri unul cu celălalt. Poate că într-un fel în imaginarul nostru colectiv, dragostea nu se potriveşte cu pielea ridată, cu mâinile tremurânde şi respiraţia greoaie.

Regizorul filmului, Roger Michell (Nothing Hill, Persuasion etc) şi scenaristul Hanif Kureishi, aleg însă să prezinte publicului tocmai acest gen de relaţie supusă atât de multor interpretări şi prejudecăţi, pe care o construiesc însă din perspectiva unei legături subtile de prietenie combinată cu atracţie şi purtând urmele nostalgiei. Spusă cu inteligenţă, cu o înclinaţie spre melancolie dar în acelaşi timp presărată cu un umor tipic englezesc, povestea din Venus e mai uşor de văzut desfăşurându-se pe ecran decât de definit în termeni precişi. Fără să îşi forţeze propriile limite, sugerând mai mult decât arătând, Venus devine povestea unui om care nu doreşte să îmbătrânească, care rămâne plin de viaţă şi de dorinţa de a trăi chiar la o vârstă la care câţiva dintre noi nici nu plănuim să ajungem.

Maurice (Peter O`Toole) are probleme cu prostata şi talentul său e redus la interpretarea rolurilor de mort în cadrul unei emisiuni TV. El este încă – mai mult sau mai puţin – un cuceritor, o persoană care iubeşte să fie în centrul atenţiei. Îl vedem la început alături de prietenii săi, toţi nişte batrânei singuri care se tem de moarte şi îşi deplâng vremurile de glorie de mult apuse. Pe măsură ce povestea avansează, îi cunoaştem latura de fost cuceritor, de bărbat (nu de bătrân) care nu doreşte să îşi accepte înfrângerea în faţa timpului. Relaţia cu Jessie, nepoata celui mai bun prieten, venită să aibă grijă de acesta la bătrâneţe, decurge firesc şi seamănă cu începutul oricărei relaţii de iubire – Maurice e măcinat de dubii, nelinişte, emoţie şi chiar timiditate. Aşa cum spune şi el însă - fapt ce demonstrează că nu e un bătrân pervers şi senil – la vârsta sa nu işi mai poate permite să aibă decât un interes „teoretic” pentru femei. Pentru el Jessie nu devine acea parteneră pe care o doreşte, ci se transformă în exponentul tinereţii pe care a pierdut-o. Până la urmă, relaţia dintre cei doi este una de inter-dependenţă : Maurice îşi petrece bătrâneţea simţindu-se şi minţindu-se că este încă tânăr, iar Jessie îl foloseşte pe Maurice pentru a se dezvolta şi pentru a creşte. Afecţiunea pe care şi-o poartă nu este însă falsă, fapt realizat din scriitura sinceră şi inteligentă a lui Kureishi – care cunoaşte perfect momentele în care trebuie să apeleze la un comic ironic şi momentele în care trebuie să se aplece spre sentimentalism.

Poate că pentru cei mai mulţi dintre noi dragostea se opreşte undeva pe la 40 de ani, de-aici încolo orice om nu-şi mai poate iubi decât nepoţii şi rudele. Dar, sub mâinile dibace ale regizorului şi scenaristului, Venus, un film ce ar putea cădea uşor în ridicol şi controverse, creşte sub ochii spectatorului, demonstrându-i că sentimente pe care le considerăm potivite numai pentru o anumită vârstă, sunt într-adevăr universale şi nu ţin cont de timp.

Raluca Mănescu