Afis IPIFF 2008

Cinefestival

Şi arta trece prin stomac - image

Şi arta trece prin stomac

“De ce să nu bucuri oamenii dacă poţi?” (Şoni)

-interviu cu Alexandru Pădureanu „Şoni” -

Miruna Vasilescu: Cum v-aţi hotărât să susţineţi IPIFF? V-a cerut cineva sprijinul sau a fost o iniţiativă personală?

 
Interviu cu Radu Gabrea, regizorul filmului Cocosul Decapitat - image

Interviu cu Radu Gabrea, regizorul filmului Cocosul Decapitat

Regizorul Radu Gabrea îşi începe teza de doctorat „Werner Herzog şi mistica renană” (apărută la Editura "L'Age d'homme" din Lausanne şi apărută în română la Editura Capitel în 2004) cu un citat din Meister Eckhart: „Nimic nu împacă şi nu uneşte mai mult ca similitudinea.” Sub semnul acestei afirmaţii stau documentarele realizate de Radu Gabrea de-alungul anilor, documentare dedicate studiului comunităţii evreieşti. Acestea tratează cu precădere unicitatea culturii iudaice, aspect care a fost totodată şi cauza persecuţiei evreieşti – un fel de revers al medaliei, expresia cheie fiind „chiar dacă avem identităţi culturale diferite, unitatea noastră constă în diversitatea noastră”. Regizorul spune: „Orice fel de ideologie strâmbă, naţionalistă, exagerată duce la prăpastie. Oamenii trebuie să trăiască împreună, uniţi şi în armonie.”

 
Du Levande (You the Living) - image

Du Levande (You the Living)

De obicei, filmele înseamnă o poveste clară, cu o evoluţie măcar anticiabilă şi în care nu e foarte dificil să distingi unul sau mai multe personaje principale. De obicei. Nu şi în cazul suedezului Roy Andersson, cineast singular care a semnat în aproape 40 de ani doar 4 lungmetraje şi un documentar despre originile SIDA (Something Has Happened), comandat şi apoi refuzat de guvernul suedez. Plus numeroase reclame. Du Levande, cel de-al patrulea film din cariera sa, vine la 7 ani de la precedentul Songs from the Second Floor (2000) şi continuă stilul cel puţin ciudat al aceluia. Adică o serie de episoade „de viaţă”, aparent fără legătură, seci, absurde, aberante, vorbind desre singurătate, lipsa de comunicare şi, în primul rând chestionând sensul vieţii şi al majorităţii acţiunilor pe care le facem, de obicei, fără să le analizăm prea mult. You, the Living e o înşiruire de tablouri comice şi sumbre în egală măsură, panoramând momente oarecare din existenţa mai multor oameni ce par perfect oarecare. Dar Andersson ştie să dezgroape succint ciudaţenia – fie ea hilară sau înspăimântătoare – din spatele faţadelor presupus banale. Un film la care veţi râde cu lacrimi; dar care vă va şi pune e gânduri.

 
In memoria di me - image

In memoria di me

"In memoria di me" este al doilea lungmetraj al tânărului regizor italian Saverio Constanzo. „Private”, filmul său de debut despre drama unei familii palestiniene, a câştigat „Leopardul de argint” la Festivalul de Film de la Locarno în 2004.

 
Un  demers solitar - interviu cu Gheorghe Preda, regizorul filmului ”Îngerul necesar” - image

Un demers solitar - interviu cu Gheorghe Preda, regizorul filmului ”Îngerul necesar”

Faţă de anul trecut, anul acesta avem parte de cinci lungmetraje româneşti cu subiecte şi stiluri foarte diferite. Unul dintre acestea este filmul ”Îngerul necesar”, în regia lui Gheorghe Preda.

 
V O L V E R – de ce n-am crede în fantome? - image

V O L V E R – de ce n-am crede în fantome?

Ultimul film al lui Pedro Almodovar, Volver iese din formula cu care ne-a obişnuit regizorul. Nu are nici travestiţi, nici homosexuali şi nici nu coboară în mahalaua spaniolă tradiţională. Suntem într-o lume nouă, într-o Spanie ceva mai curată şi mai sinceră, pentru că personajele pe care le studiem vin din provincie şi încearcă să îşi găsească locul în periferiile Madridului. Sunt ceva mai pure şi mai fidele ritualurilor şi tradiţiilor care transformă Spania într-un spaţiu al misterului, unde supranaturalul nu e prea greu de crezut.

 
Recviem - image

Recviem

Când alegi un titlu ca Recviem e destul de clar că nu promiţi (doar) entertainment pe parcursul vizionării. Fapt perfect valabil pentru filmul germanului Hans-Christian Schmid. Care a câştigat anul trecut Ursul de Argint pentru performanţa răscolitoare a actriţei principale, Sandra Hüller, şi Premiul FIPRESCI (al criticii) la festivalul de la Berlin. E o poveste – aceeaşi exploatată foarte americăneşte-procesoman şi în The Exorcism of Emily Rose – bazată pe un caz real care a zgâlţâit Germania (de vest) prin anii ’70. Căci e greu de crezut că în plină civilizaţie mai e loc de superstiţii şi că o fată altminteri normală şi cât se poate de deşteaptă, dar născută şi educată într-o familie cât se poate de tradiţionalist-religioasă (ca să nu zicem habotnică) poate să aleagă în loc de tratament pentru o vizibilă epilepsie exorcismul… Ceea ce e exact ce i se întâmplă Michaelei în acest film trist, dar cât se poate de eficient şi departe de obişnuitele capcane şi clişee din filmele cu (presupuse) posedări. Adică n-o să vedeţi în el nici capete răsucite la 180 de grade, nici jeturi de vomă verde sau masturbări. Veţi avea parte, în schimb, de o istorie frisonantă despre influenţa mediului asupra opţiunilor, credinţă şi excesele şi, mai ales, teroare de a nu mai fi stăpân pe propriul trup şi propria minte. Ceea ce nu e puţin.

 
The Departed - image

The Departed

Cred că nimeni nu poate vorbi despre mafie precum o face Martin Scorsese, chiar şi în 2007. Şi de abia acum, cu “The Departed”, regizorului i s-a făcut dreptate la Oscar. Nu spun că este cel mai bun film al domnului Scorsese, dar, cu siguranţă, juriul a hotărât că este cel mai bun film al anului. Se pare că fascinaţia pentru mediul corupt al Statelor Unite revine în atenţia publicului. Pentru că întotdeauna suntem atraşi de murdăria în care trăim, pentru că Scorsese ştie să creeze un show cinematografic aproape impecabil. Poate acestea sunt motivele pentru care “The Departed” a fost atât de apreciat.

 
VENUS - image

VENUS

Am auzit oameni spunând despre Venus că este un film pervers şi lipsit de scrupule, lucru care se datorează probabil subiectului pe care filmul îl abordează – relaţia între un bătrân de 70 de ani (Peter O`Toole) şi o tânără cu peste 50 de ani mai tânără (Jodie Whittaker, aflată la debutul în lung metraj). Sigur, la prima vedere nu sună foarte incitant şi nici prea promiţător. Pe de-o parte, suntem obişnuiţi cu acest gen de relaţii din viaţa de zi cu zi - le vedem la televizor şi citim despre ele în reviste. Pe de altă parte, ne deranjează faptul că suntem confruntaţi cu ideea de dragoste la bătrâneţe. Nu ştiu de ce, cei mai mulţi dintre noi, simţim o repulsie instinctivă atunci când vedem pe ecran doi bătrâni sărutându-se sau fiind tandri unul cu celălalt. Poate că într-un fel în imaginarul nostru colectiv, dragostea nu se potriveşte cu pielea ridată, cu mâinile tremurânde şi respiraţia greoaie.

 
Portret Sandra Hűller, protagonista filmului “Recviem” - image

Portret Sandra Hűller, protagonista filmului “Recviem”

Sandra Hűller s-a născut în 1978 în Suhl, landul Thuringia, în fosta Republică Democrată Germană. In timpul liceului a frecventat cursurile de teatru, iar între 1996 şi 2000 a studiat actoria la renumita Facultate de Artă Teatrală "Ernst Busch" din Berlin.

 
Emite conţinut